some_text

Parohia Pogorârea Sfântului Duh Sfântul Nicolae Militari

Patriarhia Română – Arhiepiscopia Bucureştilor

Cei ce sunteţi stăpâniţi de dorul de a avea parte de mărita, dumnezeiasca şi luminoasa arătare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos; cei ce voiţi să primiţi în simţirea inimii focul cel mai presus de ceruri; cei ce vă sârguiţi să ajungeţi cu cercarea şi cu simţirea la împăcarea cu Dumnezeu; cei ce aţi lăsat toate ale lumii, ca să aflaţi şi să agonisiţi comoara cea ascunsă în ţarina inimilor voastre; cei ce voiţi să vă aprindeţi încă de aici cu lumină candela sufletelor şi aţi lepădat toate cele de aici; cei ce întru cunoştinţă şi cercare voiţi să cunoasteţi şi să primiţi împărăţia cerurilor, aflătoare în lăuntrul vostru – veniţi să vă arăt stiinţa vieţuirii pasnice sau ceresti, sau mai bine zis metoda care duce pe lucrătorul ei, fără osteneală şi fără multă sudoare, la limanul nepătimirii. E o metodă care nu se lasă speriată de nici o amăgire sau înfricoşare din partea dracilor, înfricoşându-se numai atunci cand petrecem afară de viaţa pe care v-o înfăţişez, depărtaţi de ea prin neascultare. Aşa s-a întâmplat odinioară cu Adam, care, neavând grijă de porunca lui Dumnezeu, ci împrietenindu-se cu şarpele şi socotindu-l pe acesta vrednic de crezare şi hrănindu-se astfel cu fructul amăgirii, s-a aruncat jalnic în prăpastia morţii, a întunericului şi a stricăciunii şi a atras împreună cu sine pe toţi cei de după el.

Deci întoarceţi-vă, sau, mai drept vorbind, să ne întoarcem, fraţilor, spre noi înşine, lepădând cu totul sfatul şarpelui şi umblarea după cele ce ne trag în jos. Căci nu putem ajunge la împăcarea şi la familiarizarea cu Dumnezeu, până ce nu ne întoarcem, sau mai bine zis până ce nu intrăm în noi înşine, pe cât ne este cu putinţă. Ceea ce e minunat este că, desfăcându-ne de rătăcirea prin lume şi de frica de şarpe, ne alipim strâns de împărăţia cerurilor aflătoare în lăuntrul nostru. De aceea vieţuirea călugărească s-a numit arta artelor şi şţiinta şţiintelor, pentru că ea nu ne pricinuieste ceva asemănător lucrurilor acestora stricăcioase în care ne înfundăm, mutându-ne mintea la ele de la cele mai înalte, ci ne făgăduieşte bunătăţi străine şi tainice “pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. II, 9). De aceea, “lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva domniilor, a stăpaniilor şi a căpeteniilor întunericului veacului acestuia” (Efes. VI, 12).

Dacă deci veacul de acum este întuneric, sa fugim de el. Să fugim cu gândul, ca să nu fie nimic comun între noi şi satana, dusmanul lui Dumnezeu. Căci cel ce vrea sa se împrietenească cu el, se face duşman al lui Dumnezeu, iar celui ce s-a făcut dusman al lui Dumnezeu cine îi va ajuta? De aceea să urmăm pilda părinţilor noştri şi să căutăm comoara din lăuntrul inimilor noastre, ca şi ei. Iar aflând-o pe aceasta, să o ţinem cu tărie, lucrând-o şi în acelaşi timp păzind-o. Căci spre aceasta am fost rânduiţi de la început. Iar dacă vreun alt Nicodim s-ar arăta nedumerit de acestea, zicând în duh de împotrivire: “Cum poate cineva intrând în inima să lucreze sau să rămână acolo?”, cum a zis acela către Mântuitorul: “Cum poate cineva să intre în pântecele maicii sale a doua oară şi să se nască, bătrân fiind?” (Ioan III, 4), va auzi şi el că “Duhul suflă unde voieşte” (Ioan III, 8). Dacă ne îndoim cu necredinţă de faptele vieţii lucrătoare, cum ne vor veni cele ale vederii? Căci făptuirea este treapta spre contemplaţie (spre vederea sufletească).

Dar fiindcă fără dovezi scrise nu poate fi încredinţat de aceasta cel ce se îndoieşte, să înşirăm în acest Cuvânt vieţile sfinţilor şi cele puse de ei în scris, spre folosul multora, ca încredinţându-se prin aceasta, să-l apere de toată îndoiala. Deci începând Cuvântul de la părintele nostru cel mare, să adăugăm culegeri din cuvintele şi faptele celor următori, pe cât ne este cu putinţă, spre adeverire.