some_text

Parohia Pogorârea Sfântului Duh Sfântul Nicolae Militari

Patriarhia Română – Arhiepiscopia Bucureştilor

Noi, când iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau să mă iubească şi el, să-mi întoarcă dragostea, şi este un adevăr şi în asta; ori, mai ales dacă am oarecare autoritate asupra lui, dacă-mi este copil, vreau să ia calea dreaptă, şi pot să impun omului, fratelui meu, copilului meu, părintelui sau orişicui; până a-i distruge libertatea, viaţa, îi vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dar Dumnezeu este Smerenie: şi aceste două virtuţi până la urmă sunt o singură virtute.

Cuvintele pe care Preasfinţitul Andrei ni le-a spus la început sunt cuvintele cheie şi nădăjduiesc să-l bucur şi pe Preasfinţitul spunând ce am auzit de la Părintele meu duhovnic Sofronie, o definire – dacă vreţi – a smereniei, pe care n-am găsit-o la altcineva. Spunea că smerenia (înţeleasă adevărat, în duh şi în adevăr), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu, care se dă, fără întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate împărtăşi şi a nu se împuţina. Smerenia are aspect de micşorare, de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob. Că şi Hristos, spune Sfântul Pavel, a luat chip de rob şi S-a supus morţii, morţii ruşinoase de pe Cruce; dar, înţeles în duh şi în adevăr, ce a facut Hristos acolo arată că nu avea frică de moarte, nu avea frică de înjosire. Puterea Lui dumnezeiască nu putea fi biruită de nimic. Şi care este puterea asta neclintită de nimic în toate cosmosurile care există, şi dincolo? Paradoxal, smerenia. Şi când omul, ca Hristos, s-a smerit până la moarte, s-a găsit neclintit, neclintit în dragoste, neclintit în trăirea harului. Cu harul acesta să ne dea Dumnezeu să murim, şi din moarte nu vom gusta.